Justificarea prin Credință

Justificarea – Articulus stantis et cadentis eclesiae (Martin Luther).

Aceasta pare să fie ținta tuturor atacurilor dușmanilor creștinismului pentru că asigură baza podului care-L reconciliază pe Dumnezeu cu omul, fără această doctrină cheie creștinismul riscând să se prăbușească. Deși a fost lamurită de reformatori, cu trecerea timpului importanța ei a fost tot mai diminuată și tot mai mulți reprezentanți ai mișcărilor protestante și mai ales neoprotestante refuză să-i mai acorde importanță catalogând-o ca fiind nimic mai mult decât o nevoie bolnavă a teologilor de-a desparte firul în patru.

Când biserica a devenit obsedată de întrebarea “Oare ce ar dori omul de afară, de pe stradă să audă?”, automat interesul ei pentru acuratețea doctrinelor a devenit superficial, și în numele pragmatismului a abandonat claritatea biblică și doctrinară care-L onorează pe Dumnezeu, în favoarea unui mesaj motivațional cu tentă de divertisment. Au apărut mișcări noi, care influențate de liberalism și postmodernism propun o perspectivă nouă vis a vis de Pavel și felul său de-a privi justificarea. Biserica creștină riscă să se afunde din nou în întuneric dacă recurge la metodele lumii. Nu putem aborda teologia privind-o prin lentila filozofiei și nu putem înlocui Scriptura cu subiectivismul postmodernist tradus în relativism moral sau raționalismul Iluminismului . Când ne îndepărtăm de Sola Scriptura ( Numai Scriptura ), obligatoriu pierdem și Sola Fide (justificarea doar prin credință ) în proces.

Să privim puțin la fundalul istoric: Dilema lui Iov : “…Și cum ar putea omul să-și scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu ? “ (Iov 9:2)

Dilema ucenicilor: “Cei ce-L ascultau au zis : Atunci cine poate fi mântuit ? Iisus a răspuns: Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu.“ (Luca 18:26; 27) Dacă un fruntaș al sinagogii, unul care ține toată legea nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu ce șansă au alții? Întrebarea este cu atât mai complicată cu cât întreg sistemul lor de evaluare tocmai fusese dat peste cap în V 14. Oameni care ar fi trebuit sî înțeleagă scopul ceremoniilor și principiul substitutiv al întregului sistem al jertfelor, oameni care ar fi trebuit să înțeleagă întrebarea Psalmului 130:3 “Dacă ai pastra Doamne aducerea aminte a nelegiurilor, cine ar putea sta în picioare Doamne? “ ,oameni care ar fi trebuit să-l înțeleagă pe Isaia și proorocia lui cu privire la Mesia: ”…Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia Lui Dumnezeu, și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.” (Isaia 53:11)

Dilema lui Luther. ( Romani 1:17) “…deoarece în ea (în Evanghelie) este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credință.”

Problema lui Luther stătea tocmai în premiza lui, și anume că Neprihănirea lui Dumnezeu este un atribut netransferabil. Când Luther a înțeles că în perimetrul Evangheliei transferul acesta este posibil, toată Scriptura a căpătat o nouă semnificație, și porțile Paradisului s-au deschis larg pentru El. Justificarea prin credință a fost cel mai mare adevăr pe care mintea lui Luther l-a descoperit, și care a schimbat într-un mod dramatic traiectoria bisericii. Deoarece creștinul este justificat ( socotit neprihănit ) NUMAI prin credință , statutul lui în fața lui Dumnezeu nu este influențat de meritele personale. Nici măcar procesul sfințirii lucrat de Însuși Dumnezeu în noi nu influențează actul de justificare, deoarece aceasta este făcută în baza meritelor lui Hristos care sunt transferate ( imputate, recunoscute ) în contul credinciosului.

(Romani 4:5) “… pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Asta înseamnă justificare.

Sola fide este capitală nu doar pentru creștinism ca întreg ci pentru fiecare dintre noi la nivel personal. Doctrina justificării vizează statutul nostru înaintea judecații drepte a lui Dumnezeu, anume că fiecare dintre noi va fi obligat să dea socoteală în fața lui Dumnezeu pentru TOT (fiecare gând, cuvânt, faptă, intenție, motivație)

“ Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți.” Fapte 17:30;31

Această judecată va fi dreaptă, executată de un Dumnezeu drept, împotriva unor oameni nedrepți, universalitatea păcatului fiind foarte clar surprinsă de Pavel în Romani 3:9-10;19-20 “Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie Iudei fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este nici un om neprihănit nici unul măcar.”

“ Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea Lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii ( sau respectând Legea), deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” Aici este dilema noastra. Va veni o judecată dreaptă peste niște oameni nedrepți.Din fericire Pavel nu și-a terminat ideea. El nu neagă complet posibilitatea justificării . Dacă justificarea ar fi imposibilă am pierde vremea vorbind despre ea. N-ar mai exista vești bune ( Evanghelia ) ci doar vești rele .Pavel afirmă doar că justificarea în baza virtuților noastre este imposibilă. Legea lui Dumnezeu pretinde perfecțiune ceea ce a fost și va rămâne mai presus de puterile și natura noastră căzută. Este un standard imposibil de atins prin efort și voință. De aceea creștinismul este unic – el rămâne singura religie în care nu realizările umane ci realizările Divine sunt soluția finală în ecuația mântuirii. Așa își continuă Pavel ideea: (Romani 3:21-23 )

“ DAR acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință, fără Lege – despre ea mărturisesc Legea și proorocii și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Iisus Hristos, pentru toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Acest concept nu este unul nou spune Pavel. Despre el vorbește Legea și proorocii. Este principiul substituirii în moarte despre care spuneam adineauri că nu a fost înțeles de evreii din vremea Domnului Iisus.

Declarat Neprihănit- Ce se întâmplă de fapt?

În adevăratul sens teologic, justificarea este un termen pur juridic. Ea descrie ce anume declară Dumnezeu despre credincios, și nu ceea ce schimbă El în credincios. De fapt justificarea nu presupune nici o schimbare de natură sau de caracter. JUSTIFICAREA ESTE UN VERDICT JUDECĂTORESC DIVIN. Ea ne schimbă statutul, producând în același timp niște ramificații care garantează că anumite schimbări urmează să aibă loc.

Exemple din viața cotidiană : Cununia la starea civilă, Primirea cetațeniei americane, pronunțarea sentinței într-un proces civil sau penal. În actul acesta atitudinea lui Dumnezeu se schimbă în mod radical vis a vis de păcătos.

Justificarea este deci un verdict de “ Nevinovat” dar nu numai. Doar un simplu verdict de nevinovat l-ar absolvi pe om de pedeapsă dar l-ar lăsa fără nici un merit în fața lui Dumnezeu. Actul justificării are deci un scop dualist: pe de o parte păcătosul este absolvit totalmente de vină ( Romani 8:33) “Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-I socotește neprihăniți!” , iar pe de altă parte, Dumnezeu transferă în contul păcătosului neprihănirea Lui Hristos ( Romani 5:17 ) “Dacă deci prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur,cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin Acel unul singur, care este Iisus Hristos!” Astfel meritele infinite ale lui Hristos devin platforma pe care păcătosul poate sta în picioare ( PS 130:3 ) înaintea lui Dumnezeu în ziua judecății.

Justificarea îl ridică deci pe credincios în tărâmul acceptării totale și al privilegiilor Divine în Hristos Iisus.

Câteva realități care rezultă din justificare:

– Suntem adoptați ca fii și fiice ale lui Dumnezeu ( Romani 8:15 )

– Devenim moștenitori împreună cu Hristos ( V 17 )

– Suntem în Hristos ( Gal 3:27) și El în noi ( Col 1:27)”… Hristos în voi nădejdea Slavei.”

Una din problemele legate de doctrina justificarii, prezentă în bisericile evanghelice române este confuzia care s-a creat cand vine vorba să diferențiem justificarea de sfințire. Este foarte important de știut că în justificare Dumnezeu nu-l face pe păcătos neprihănit ci îl declară neprihănit ( Romani 3:28) “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit ( justificat ) prin credință fără faptele Legii.”

Justificare și Sfințire – diferențe:

Justificarea impută ( transferă ) neprihănirea lui Hristos în contul păcătosului ( Romani 4:11b) “…că adică să li se socotească și lor neprihănirea aceasta.”

Sfințirea împarte neprihănirea în mod practic și personal (Romani 6:1-7 )

Justificarea este externă  păcătosului schimbându-I statutul (Romani 5:1-2)

Sfințirea este internă și schimbă starea credinciosului. ( Romani 6:19 )

Justificarea este un eveniment – Sfințirea este un proces

Cele două trebuie distinse dar niciodată separate. Dumnezeu nu va justifica niciodată pe cine nu îl  va și sfinți, cum de altfel nici nu va sfinți vreodată pe cine nu l-a și justificat. Amândouă sunt elemente esențiale în ecuația mântuirii.Totuși, dacă justificarea și sfințirea sunt de nedespărțit de ce ne mai strofocăm să le distingem ? Nu este asta cumva tendința aceea bolnava despre care vorbeam de-a desparte firul în patru?  Am spus trebuie distinse, pentru că amestecarea lor ne duce înapoi în centrul controversei secolului al XVI-lea, controversa dintre reformatori și Biserica Romano-Catolică, controversă care de fapt continuă și în secolul XXI.

Teologia romano-catolică amestecă justificarea și sfințirea, întelegând justificarea ca fiind de fapt o infuzie de har care-l face pe păcătos neprihănit. Problema majoră cu această poziție teologică este că afirma astfel că baza justificării divine este ceva bun din interiorul păcătosului și nu neprihănirea imputată (transferată) din Hristos.

Dacă sfințirea este inclusă în justificare atunci justificarea devine și ea un proces și nu un eveniment. Astfel justificarea devine progresivă și nu completă, statutul nostru înaintea lui Dumnezeu ajungând să fie bazat pe o experiență subiectivă și nu pe o declarație obiectivă, pe virtutea personală prezentă și nu pe neprihănirea Lui Hristos și lucrarea Lui de ispașire. Siguranța mântuirii devine astfel imposibilă nemaiexistând nici o garanție reală.

Justificarea sola fide “articulus stantis et cadentis eclesiae” – Fără această doctrină nu putem vorbi de mântuire, de sfințire , de proslăvire ( glorificare ) de nimic.

Este într-adevăr Atlas care ține credința creștină pe umerii săi și rămâne uimitor cum din dorința de libertate prost înțeleasă, mulți creștini încearcă să-l facă să-I dea drumul de pe umerii săi, nerealizând că asta nu va duce la libertate ci la prăbușire.

Tags: ,