Contraste

În contextul cultural contemporan se observă o tendință foarte clară de a exalta tot ceea ce este uman și de a diminua tot ceea ce este divin. Chiar și în cercurile evanghelice pare foarte atractivă perspectiva unui Dumnezeu care este parcă doar unul dintre noi, ca și cum El ar fi doar un simplu colaborator în aceasta dramă în desfășurare pe care o numim viață. Astfel am reușit să pierdem în teologia contemporană sensul plenar al omniprezenței, omniscienței, omnipotenței, aseității, imuabilității și sfințeniei lui Dumnezeu. Concepte ca : măreția, splendoarea, supremația, suveranitatea și domnia Lui, au devenit abstracte. Dumnezeul prezentat de Scripturi ca fiind în control absolut asupra creației, care Își va îndeplini agenda în cele mai mici detalii, care conduce istoria fără nici un eșec și care în planul Său de răscumpărare are în primul rând în vedere onoarea numelui Său, un Dumnezeu din care prin care și pentru care sunt toate lucrurile, este tot mai străin și mai îndepărtat de accepția generală a creștinismului contemporan. Mulți sunt convinși că o astfel de prezentare a lui Dumnezeu pune în pericol înțelegerea responsabilității umane, însă Scriptura accentuează atât suveranitatea lui Dumnezeu cât și responsabilitatea umană, prima nefiind nici într-un caz motiv de-a o exclude pe cea de-a doua. Este interesant cum sacrificăm în numele intereselor religioase adevărul și cum suntem mai preocupați de ce-ar putea gândi unii adepți decât ce gândește Dumnezeu pe care culmea! nu uităm niciodată să-L invocăm în serviciile de închinare. De frică ca nu cumva adevărul să insulte pe cineva, am ajuns să insultăm adevărul. Cred că este foarte interesantă și ar fi util să adăugăm aici afirmația lui Dostoievski : ”Adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai ştiut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi şi puţină minciună.” Niciodată, prezentând doar o parte din adevăr nu vom sluji intereselor adevărului, cum de altfel, într-un mod asemănător, niciodată nu vom sluji interesele Evangheliei prezentând-o doar parțial.

Afirmam adineauri că în contextul cultural contemporan se observă o tendință foarte clară de a exalta tot ceea ce este uman și de a diminua tot ceea ce este divin. Umanismul secular post modern nu este doar un curent care se preocupă de problemele și suferințele omului. Este o religie, în care omul devine zeul absolut. Toate ideologiile totalitare l-au ridicat pe om la rang de zeu, eliminându-L pe Dumnezeu din ecuație. În discursul marxist, omul este ființa supremă. Ideea de ”om nou” este inspirată din Biblie, după nașterea din nou despre care vorbea Hristos cu Nicodim în Evanghelia după Ioan. Hitler spera și el în evoluția omului la stadiul de ”arian”, având ca prototip pe super omul imaginat de Nietzche. În umanismul acesta, omul este cel care stabilește realitatea ultimă vis a vis de lumea în care trăiește și nu Dumnezeu. Problema este că omul este o ființă limitată și nu poate ști cu siguranță absolută cum stau lucrurile. Ideea că oamenii pot, prin eforturile lor proprii și prin intenții bune, să genereze o societate perfectă, este utopică si periculoasă. Nu cred că Dumnezeu vrea ca oamenii, nici chiar creștinii, să încerce să instaureze prin mijloace pamântești o ‘’societate perfectă”, o lume minunată, pentru simplul fapt că nu sunt capabili, de aceea teocrația fanatică poate fi extrem de periculoasă. Cred că ar fi mai înțelept să acceptăm perspectiva lui Dumnezeu asupra vieții, morții, timpului și eternității, originii și echilibrului universului, moralității, El nefiind limitat epistemologic ca și noi. Sunt de acord că omul credincios trebuie să trăiască într-o teocrație la nivel personal, în relația lui cu Dumnezeu, dar nicidecum domnia lui Dumnezeu nu poate fi și nu ar trebui impusă de Biserică sau de Stat. Ar fi un eșec total asemănător Evului Mediu. La cealaltă extremă se situează secularismul impus cu forța și transformat în standardul după care se conduce societatea. Acesta este tot atât de periculos ca teocrația fanatică, Partidul Comunist fiind un exemplu perfect de inchiziție laică. Observați cum ideea drepturilor omului devine o sabie cu două taișuri. Pe de o parte, este un lucru pozitiv și dacă cineva este dispus să mă contrazică îi sugerez să meargă înapoi 25 de ani și să-și amintească de partidul mai sus amintit. Pe de altă parte însă, în numele drepturilor omului se interzice exprimarea liberă a anumitor păreri, percepute ca fiind contradictorii cu valorile universal acceptate și cu mentalitatea majorității. Discursul public care aduce în scenă concepte potrivite cu, și inspirate din morala creștină este perceput ca periculos. Integritatea, cinstea, dragostea de semeni și dragostea de Dumnezeu, poziția pro-viață și pro-familie, sunt lucruri care aparțin la categoria religie, iar ceea ce este acceptat și apreciat între zidurile bisericii și în lumea lui Dumnezeu, nu se potrivește în spațiul public. Cam asta înseamnă separarea Bisericii de Stat. Teocrația nu poate fi deci acceptată ca o formă legitimă de guvernare în contextul actual. Există desigur excepții, cum ar fi Iranul, ele însă au menirea doar de a întări regula și nimic mai mult.

Ce se întâmplă oare când încercăm să transpunem totul în contextul Bisericii? Care dintre cele două forme de guvernare este mai potrivită? Cel puțin la nivel teoretic, teocrația pare să nu aibă adversar. Lucrurile se complică însă teribil când încercăm să transpunem teoria în practică. Se poate vorbi de teocrație în biserica locală? Cred că răspunsul la această întrebare trebuie dat ținând seama de încă câteva alte întrebări: Prin cine mai exact conduce Dumnezeu ? Poate Pastorul avea pretenția că este vicarul lui Dumnezeu, și dacă da, este această pretenție legitimă? Poate cineva avea pretenția că este inspirat direct de Dumnezeu în absolut fiecare decizie pe care o ia vis a vis de bunul mers al Bisericii? Cum explicăm în contextul teocrației rateurile și abaterile de la standardul perfect al lui Dumnezeu? Cel mai mare neajuns al acestei forme de guvernare eclesială stă însă în predispoziția spre fanatism și dictatură. Puterea absolută corupe într-un mod absolut!

Neajunsurile democrației eclesiale sunt însă și ele evidente. Competența este învinsă de conectivitate, iar calitatea cade victimă cantității. Sufragiul turmei nu pare capabil să producă mari lideri decât la întâmplare! În dreptul democrației se ridică alte întrebări: Este corect să ne asumăm în contextul eclesial, sintagma ”Vox populi Vox Dei!” ? (Vocea poporului Vocea lui Dumnezeu!) Ce faci ca și slujitor al Bisericii când ceea ce doresc oamenii nu mai coincide cu ceea ce așteaptă Dumnezeu de la congregație?

Democraţia nu poate exista fără presupoziţii filosofice, pentru că tocmai reflecţia filosofică a adus la lumină şi a dezvoltat sistematic principiile raţionale, capabile să producă o solidaritate bazată pe consens raţional și nu pe forţă. Cel mai mare neajuns al democrației eclesiale pare a fi predispoziția spre haos și dezbinare. …Teocrație sau Democrație? Tu ce părere ai?

Tags: